Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








E bine pentru oameni să mai aibă la ce să viseze

        de Andreea Iulia Scridon

Interviu realizat de Simona Preda

 

– Dragă Andreea, eşti o poetă româno-americană, aşa cum afirmi în pagina ta de autoare. Cum e mai uşor pentru tine să scrii poezie, în limba engleză sau în limba română?

– Lucrurile se petrec intuitiv şi colocvial. Poeziile mele se nasc conjunctural, în funcţie de ce se petrece în viaţa mea atunci când scriu, pornind câteodată chiar din remarcile banale făcute de cei din jur. Scriu din ce în ce mai multe poezii în română de când petrec din ce în mai mult timp în România; alteori, încep o poezie în română şi o termin în engleză, sau invers. Dar, oricum, ca auto-traducător pot să-mi iau libertăţi nemaiîntâlnite, cunoscând esenţa sau spiritul frazelor respective. Apele în care mă scald sunt mai degrabă tematice decât lingvistice, am o tendinţă să scriu grămezi de poezii înrudite şi acestea de regulă sunt fie în română toate, fie în engleză toate, dar nu amestecate. Nu am înţeles încă de ce.

– Când ai început să scrii?

– Am fost un copil insomniac, avid de poveşti, care îi teroriza pe adulţii din casă cu Scufiţa roşie şi Cendrillon până la unu noaptea. Sufăr de o somnofobie teribilă de când mă ştiu: ce angoasă când spunea Mama Gabi: „E târziu, plânge patul după tine!”. „Nu plânge!”, mă milogeam, fără urmă de umor. Am declarat cu vehemenţă imperioasă că nu vreau să învăţ să citesc şi nici să scriu. Apoi, cam prin clasa a III-a, cealaltă bunică a mea, Anca, m-a învăţat să ţin jurnal, obicei pe care l-a învăţat şi ea la rândul ei de la Tata Mare Onisifor Ghibu, care a scris zeci de mii de pagini, inclusiv de jurnal. Deci cam pe la opt ani. Dar eu cred că teroarea aceasta existenţială nu a fost întâmplătoare, că mă aflam sub vraja vieţii, visam cu ochii larg deschişi în loc să dorm, deci a consemna gândurile însemna să mă pun pe mine în ordine.

– Ce m-a fascinat pe mine la poezia ta a fost în primul rând profunzimea vocii tale, a cărei vârstă este greu de intuit. Din ce sau de unde pleacă această profunzime?

– Tot pe acelaşi fir roşu: am fost un copil singur care a petrecut mult timp cu bătrânii, ascultându-le poveştile. Depindea de mine să le dau viaţă păpuşilor Măruţa şi Cleo, nu prea aveam alţi copii cu care să mă joc, deci recurgeam la narative epice, îndelungate, complexe, negrăite. Dar bătrânii mei au avut grijă să fiu, de când m-am deşteptat la conştiinţă, înconjurată de material didactic artistic, care reflecta preocupările lor de intelectuali români crescuţi într-o tradiţie de credinţă autohtonă şi influenţă clasică occidentală. Oricum, nu simt că m-aş fi schimbat prea mult de când m-am cunoscut, tot rege peste acelaşi regat imaginar am rămas. În plus, am o curiozitate (poate improprie) despre cum sunt procesele de gândire ale altora şi cât sau cum diferă percepţiile lor de ale mele.

– Citez din acest volum al tău Hotare (Editura Universitară, 2021): uitarea „are, ca iubirea/ figura dulce a unui copil”. Cât de prezentă este copilăria în poezia ta?

– Nu atât de prezentă cât ar merita să fie, dar nu e timpul pierdut.

– Cine au fost persoanele care te-au influenţat în devenirea ta ca poetă?

– Tot bunica Anca, fiind „perechea mea” în familie. Semănam foarte bine, atât la chip, cât şi la preocuparea artistică, astfel încât să mă simt confortabil să împărtăşesc cu ea încercări timpurii; m-a încurajat să merg înainte cu poeziile pe care i le-am arătat la început, când scriam destul de incert şi vag, apoi ne-am bucurat împreună de lansările cărţilor publicate, născocind toalete elegante, mă trăgea de guler când i se părea că nu scriu destul. Implicată trup şi suflet. În general, am fost norocoasă să am o întreagă familie care să îmi citească scrierile cu interes şi încântare.

A mai fost o serie de profesori din liceu şi facultate care au crezut în mine, agenţii oarecum anonimi care nu primesc recunoaşterea cuvenit㠖 oameni cărora le-am spus ceva, care au văzut ceva în mine, care m-au pus pe o barcă şi m-au trimis în larg cu flori, parcă îi văd cum îmi fac încurajator cu mâna de pe mal.

– Ai avut modele? Cine este scriitorul tău preferat?

– Oh, mi-e atât de greu să aleg!, pentru că din citit mi-am clădit viaţa interioară, e pasiunea şi obsesia mea (de altfel consum într-o nebunie înflăcărată filme şi imagini de diverse feluri, cu scopuri scriitoriceşti). Dar câţiva autori la care mă uit ca la repere ar fi Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Bruno Schulz, Thomas Mann, F. Scott Fitzgerald, Thomas Hardy, Ioan Alexandru, Ivan Bunin, Vladimir Nabokov – vizionari ai formelor înalte, dar care descriu lumea materială cu vivacitate şi carnalitate. De asemenea, am integrat cu zel curentul modernist englez care, de fapt, a definit poezia palpabilă pentru mine tocmai prin creionarea unor personalităţi cu adevărat deosebite (T.S. Eliot, Virginia Woolf), iar atunci când păpuşile de hârtie au prins viaţă printr-un descântec, deja mă vedeam printre ele, un urmaş vrednic. Trebuie să o amintesc pe Donna Tartt, care mi-a tăiat respiraţia cu romanul Sticletele şi care i-a plictisit pe toţi cei cărora le-am recomandat-o.

– Ai un tabu referitor la scris? Unde scrii de obicei?

– Deloc. Mă bălăcesc într-un haos vesel. Scriu într-o mulţime de caiete, sute de note pe telefon, pe autobuz, tren (mai puţin pe maşină că mi se face rău). M-a întrebat o prietenă care a venit în vizită, „Ce-i, femeie, cu toate hârtiuţele astea mototolite? Locuieşte vreun bursuc pe aici?”. Nimic nu-mi scapă, chiar de sunt ruşinoase mijloacele.

– Care este cel mai bizar loc în care ai creat o poezie?

– Se întâmplă să fiu ursuză când mă loveşte inspiraţia: „taci din gură un minut, trebuie să-mi notez ceva”. Şi imediat ce m-am eliberat de ele revin la seninătate, disponibilitate. Deci locurile bizare sunt la ordinea zilei…Am fost cu tatăl meu într-o excursie în Ragusa recent şi ne-am lăsat purtaţi într-un cerc de o serie de semne care indicau o fabrică de ciocolată cu degustări gratuite. Era o escrocherie, dar pe acest drum măcar m-am ales cu o poezie.

– Dacă nu ai fi poetă, ce altceva te-ai vedea?

– Mama răniţilor. Sau, ruda ei săracă, păpuşarul. M-aş vedea un păpuşar cu degete noduroase şi o barbă lungă, alb-gălbuie, ca un Dumnezeu al păpuşilor bătrâne, într-un atelier în care atârnă pe o sfoară membre de toate texturile şi culorile, în aşteptarea chirurgiei, să redea ca prin minune o copilărie pierdută. Adică vreau să spun că mi-ar plăcea să fiu medic, dar e clar din faptul că mi-ar părea prea rău de bolnavii mei că nu prea înţeleg filosofia medicinei.

– Ai câştigat în anul 2023 Locul I la Festivalul Tinerilor Scriitori de la Neptun – ce a însemnat acest premiu pentru tine şi cum au fost emoţiile de concurs? Te felicit pentru acest premiu!

– Mulţumesc. Emoţii de concurs nu am avut, nu din aroganţă, ci din inadvertenţ㠖 se petreceau multe lucruri cu mine şi încercam să le împac pe toate, dar premiul mi-a reascuţit în mod salutar concentrarea şi dorinţa de a mă îmbunătăţi ca scriitor de aici încolo, să dovedesc că nu a fost o eroare. Altfel, păstrez amintirea plăcută a atmosferei din Neptun, Casa Scriitorilor care te întoarce în timp, într-o dimensiune în care parcă lumea nu avea atâtea pe umeri, plimbările lungi pe plaja pustie, ocolind meduzele eşuate la mal, mai cu seamă ocazia de a cunoaşte persoane deosebite, atât din propria generaţie, cât, bineînţeles, din cea a juriului.

– Şi ai fost desemnată şi Scriitoarea lunii septembrie la gala Scriitorilor Români de anul trecut – te aşteptai?

– Nu, chiar nu mă aşteptam. Nu am crescut în România, eram „pe dinafară”, nu făceam parte din peisajul local. A fost o mare surpriză şi un motiv de bucurie profundă, atât pentru că le-am făcut o plăcere celor de-acas㠖 o văd pe Anca cum se uita la televizor, cu sufletul la gură şi ochii luminoşi, la Gala Scriitorilor, una dintre ultimele ocazii de fericire împreun㠖, cât şi pentru faptul că am legat prietenii literare efervescente acolo, la care nu aş fi visat vreodată înainte, dar uite că au înflorit cu o naturaleţe bizară, se poate spune.

– De unde vine la tine poezia? Ce te inspir㠖 chiar dacă tu consideri întrebarea abstractă…

– Mărturisesc că nu mai ştiu, pentru că am integrat-o total în viaţa mea. Poezia este un mod, şi cei care prind microbul îl integrează în inimă şi în creier, în ochi şi în maţ. Dar fiind o nostalgică prin definiţie, aş spune că eu văd inspiraţia ca în următoarele versuri ale dragului C.D. Zeletin: Trecutul se clădeşte strat cu strat,/ prin ce-a răpit şi nu prin ce mi-a dat.../ Mi se răsfrânge-n suflet, ca-ntr-o apă,/ şi se înalţă, invers, prin ce sapă,/ încât zidirea lui sub adiere/ e-o veşnică scădere din scădere,/ mereu mai vastă, niciodată-ntreagă,/ legându-mă prin ceea ce dezleagă… Presiunea şi agitaţia mă stimulează într-un mod pe care nu îl înţeleg, de linişte îndelungată nu am avut parte ca adult şi cred că de altfel mi-ar fi teamă de aşa ceva. Nu văd scriitorul sau poetul ca o figură schizoidă, îmi place să mă bucur de viaţă şi poezia e mână de mână cu mine în tot ce fac şi prin tot ce trec.

– Mai au culorile şi asfinţitul un rol în declanşarea inspiraţiei? De ce?

– Negreşit! Simţul culorii este un fel de voluptate, care ne înrudeşte cu pictorii. În plus, afectele sunt în sine un limbaj tainic. Se spune şi că plantele ar comunica în parfumuri care sunt, de fapt, mai bogate decât limbajul omenesc. Să studiezi nuanţe, lumini, umbre este să deprinzi un alt grai. Cât despre asfinţit, îi înţeleg din ce în ce mai bine ciclicitatea cu cât înaintez în vârstă: fiecare apus este o variaţiune pe o temă dată, iarna, vara, Crăciunul, Paştele, tinereţea, bătrâneţea. Sau poate un asfinţit frumos e un gând bun trimis de cei de dincolo?

– Mai crezi în coincidenţe?

– Mai mult decât să cred, mă bizui pe ele să genereze o realitate mai ofertantă decât cea nemachiată. Însă acestea nu pot să fie văzute sau observate dacă nu ai inima deschisă la ele, dacă nu percepi conturul umbros pregnant cu însemnătate gravă… ba tocmai cu cât mai multe motive am să îmi pun din ce în mai multe întrebări (care de altfel sunt prea importante ca să mai aibă vreun răspuns), constat că ritul şi magia au puteri vindecătoare la care nu te-ai aştepta, până să fi epuizat raţiunea. Tot în aceeaşi excursie în Italia, cu tatăl meu, m-a prins din senin o toxiinfecţie: faptul că mi-era atât de rău, combinat cu faptul că eram într-o ţară străină fără un pat sau o înţelegere a sistemului medical, m-a vulnerabilizat în orele în care am zăcut, lăsându-mă pradă gândurilor negre. Plecaserăm definitiv din hotel, gândindu-ne că ne mai plimbăm, dar mi s-a făcut rău tocmai pe drum. Ne-am întins pe iarbă într-un parc. Mi-am adus aminte atunci, în ameţeala mea, din străfundul memoriei, de un episod din Ramayana, în care Lakşmana desenează în jurul Sitei un cerc magic: cât stai înăuntrul cercului magic, nimic nu te poate răni. L-am rugat pe tata să deseneze cu un băţ un cerc magic în jurul meu, şi am adormit aproape instant în soare, acolo pe iarbă. Nu am povestit de vreo coincidenţă (fenomene care consider din superstiţie că ar trebui sa rămână destul de tainice), ci de o dezvoltare a gândirii magice, care este un întreg modus vivendi, şi în care coincidenţele au un rol esenţial.

– Ce rol joacă intimitatea şi erotismul în poezia ta?

– Mă interesează aproape exclusiv Eros şi Thanatos şi le bat cap în cap cu veselie ca pe două castane una de alta. Cred cu tărie în posibilitatea unei iubiri paradisiace, că ar exista undeva, cândva, măcar în scris, atunci de ce să nu o las să iasă la suprafaţă, să mai tragă o gură de aer din când în când? Darămite că ne arată ce-i mai frumos şi subtil la o omenire care poate să fie în acelaşi timp crudă, stupidă: întruchiparea afectelor într-un singur individ, obiectul dorit, ce e mai fascinant decât această scurtă şi inevitabilă nebunie? Îmi place şi faptul că mereu ajung la concluzia că nu ştiu nimic despre asta…

– Poezia vine de obicei din ce anume? O mare bucurie, o mare tristeţe, uimire, blazare…

– Dintr-o încercare de a împăca marea bucurie, marea tristeţe, uimirea, blazarea. De-a lega şireţele firului rupt.

– Dacă aş spune că scrisul implică rezistenţă, concentrare, energie. Cu ce ai mai completa?

– Convingere. Nu avem prea multe certitudini în viaţă, dar dacă scrii, o faci pentru că ţi se pare important măcar pentru a reţine ceva, nu arunci cuvintele pe hârtie doar de dragul de-a scrie. Îmi place scrierea făcută în joacă, dar nu se compară cu cea controlată. Scrisul implică asumare, sora geamănă a convingerii, pentru că se petrece mereu în pofida/ cu toate că. Scrisul trebuie să învingă, adică, rezultatul trebuie să îl incomodeze pe autor dacă este să aibă adevăr în el. Măcar adevărul că eu, scriitorul, am existat.

– Este mai greu să scrii poezie decât proză?

– Nu este mai greu, ci altfel. Reflectează fie temperamentul individului, fie nevoile temelor abordate. Scriitorii diferă enorm în tehnică, viteză, disponibilitate, nu poţi găsi doi la fel când vine vorba de proces. Proza este însă mult mai acceptată social, poezia stimulează o repulsie instinctivă copiilor când au primul contact mai profund cu ea, frustrarea de-a nu înţelege ceva orbitor: dar te obişnuieşti cu lumina respectivă, după ce te laşi orbit. Te obişnuieşti şi îţi faci acolo cuibul.

– Cât de mult contează scriitorul în cetate?

– Scriitorii au fost celebraţi în societăţile luminate şi persecutaţi în cele primitive, deci… acolo unde scriitorii sunt onoraţi înseamnă că lucrurile merg bine. Mai cu seamă atunci când ne închipuim că un loc care ar purta numele de cetate ar avea şi însuşirile acesteia: un ev mediu (o lume sentimentală limpede, încuiată de proprietarii ei cu grijă) în miniatură în care fiecare trăieşte armonios în locul lui bine stabilit. Nu că asta ar spune destule despre cum arată societatea noastră acum – cum am spus, scriitorul ne arată ce caracter are societatea respectivă, nu ne arată societatea caracterul societăţii. Cred că anul 2024 e ca un adolescent buimac, cam amorf, pierdut, hiperstimulat.

– Care este rolul său?

– Dacă cetatea a suferit o mutaţie, a devenit un bestiar, atunci scriitorul ajunge tăcutul cronicar al junglei urbane… Orice om care ne spune ceva o face în oglind㠖 ceva îţi aminteşte, poate, de cineva pe care l-ai cunoscut cândva? Sau de-o lume personală dispărută? Ba chiar un ideal? Şi e bine pentru oameni să mai aibă la ce să viseze. Dar nu mă consider un teoretician al poeziei; de fiecare dată când am încercat să o fac, doar s-a înfierbântat aerul în jurul meu, fără vreun efect. Cu cât scriu mai mult cu atât mai înstrăinată mă simt de critică, titlul de scriitor sau de poet ajunge să ţi se pară doar un papuc pe care îl porţi, şi nici nu se găsesc jumătăţi de număr.

– Cum este să creşti pe mai multe continente? Cum ţi-a influenţat scrisul educaţia în America? Dar în Marea Britanie?

– Enorm de destabilizant pentru un copil, dar am devenit un om mai complex fiind expusă devreme la multe stiluri şi contexte. Presupun că ai de ales ca emigrant-copil să te integrezi trup şi suflet în noua cultură sau să te faci un fel de antropolog în miniatură. Eu am ales a doua variantă (cu toate că m-am întrebat de mai multe ori dacă dezrădăcinarea a fost responsabilă pentru un anumit disconfort existenţial pe care l-am simţit, sau dacă firea mea ar fi fost uşor chinuită în cele mai netede condiţii). Un lucru care m-a frapat imediat cum am ajuns în America erau mizele morale necruţătoare: am scos limba în clasă într-o zi şi gestul respectiv a declanşat o condamnare într-un stil care le aparţine americanilor în mod total, care m-a mirat. Iar la nivel spaţial, am avut mereu sentimentul că mă plimb prin case de păpuşi când mă reîntorceam în România după anul şcolar petrecut în America, unde şoselele în sine sunt cât întregul continent. Nu am văzut niciodată superioritatea Americii, ci, mai degrabă, simţeam că mă întorc în familiaritate după ce am fost zvârlită temporar – sau mai puţin temporar – în lumea largă. Oricum, nu ştiu dacă am citit până acum vreo scriere despre imigraţie care să nu fie adânc colorată de percepţia subiectivă a protagonistului despre sine în raport cu exilul, lucru care cu siguranţă s-ar putea spune şi despre ce aş avea eu de spus. Pentru scriitor, şi nu numai, America, cu ambiguitatea ei semantică, este o idee, o hartă imaginară.

Scrisul în ţările anglofone (se folosesc aceleaşi principii în Statele Unite şi în Marea Britanie) este destul de formulaic. Românilor mei li s-a părut strigător la cer când le-am spus că aşa ne-au învăţat la facultate să scriem: 1000 de cuvinte pe zi, fie ploaie, fie vânt. Nu trebuie să te simţi inspirat, ci să ai o putere de muncă… protestantă, cum ar spune chiar ei.

– De ce anume ţi-e dor din România atunci când eşti în America?

– De relaţiile dintre oameni, adică de modul ingenuu prin care unii îşi împletesc rădăcinile într-ale altora.

– Ce au specific – din punctul de vedere literar – alte spaţii culturale şi nu regăseşti în România?

– Nu există agenţi literari care să medieze contracte cu editurile, lucru care îl pune pe bietul autor român într-o situaţie ingrată, dar oricum nu se pot compara câştigurile economice, plus că scriitura românească e mult mai intelectuală şi puţin comercială decât cea americană oricum. Dar, cu toate acestea, mi se pare că lucrurile stau bine când mă plimb prin librăriile clujene sau bucureştene. La mine în orăşelul din Florida s-a închis unica librărie din lipsă de clienţi, deci nici acolo nu umblă câinii literaţi cu covrigi în coadă.

– Mai avem nevoie de poezie? De ce?

– Nu e tocmai simplă epoca în care trăim. Universalizarea unor experienţe pe care o sugerează poezia poate aduce claritate, în plus, poezia e un adversar redutabil pentru uneltele care riscă să ne anihileze simţul umanităţii: inteligenţa artificială, media socială, pornografia etc. Spiritul poeziei este antitetic acestor lucruri, rămânând prin natura ei o sfială, chiar când conţinutul în sine e deocheat. Mai mult decât în alte arte, care trezesc reacţii puternice, dar pe undeva solitare (cum ar fi muzica şi arta vizuală), poezia facilitează apropierea omenească, recunoaşterea spirituală. Nu degeaba îndrăgostiţii îşi scriu poezii: o poezie de dragoste e un talisman din aer. Parcă o lume în care îndrăgostiţii nu ar scrie versuri ar fi prea puţin omenească.

– Ce ocazie mai bună avem să fim sinceri decât în poezii? Acolo miza minciunii se sfărâmă în nisip.

– Uite, asta m-ar interesa, relaţia fiecăruia cu nisipul, fiindcă detalii nerelevante pot să îţi spună mai mult despre un om decât date biografice pietroase. Dar eu cred că oricum n-ai încotro, cred că se simte nesinceritatea în poezie şi riscul de demascare este prea compromiţător.

– Reducţionist vorbind, ca un fel de provocare la care te invit: dacă ai scrie câteva cuvinte definitorii pentru poezia ta, care ar fi ele?

– Mi-a spus cineva că personalitatea mea e ca şi cum te-ar trezi cineva în miezul nopţii cu o lumină puternică în ochi. La început m-a jignit, dar m-am hotărât să nu i-o iau în nume de rău şi acum suntem prieteni foarte buni, ba chiar aş spune că omul mă înţelege. Hai să spunem că aşa este şi cu poezia mea.

© 2007 Revista Ramuri